Fotografie cu/de suflet

Multe din postările mele pe blog sunt despre fotografia de produs. Ei bine, de data asta e vorba de o fotografie de suflet sau cu suflet, mai bine spus.
Azi scriu despre fotografierea trofeului Vama sub Lumini de Oscar 2014. Acest trofeu înseamnă foarte mult, nu ca valoare în bani ci prin sine însuși, a câștiga acest trofeu înseamnă recunoașterea drumului anevoios pe care câștigătorul l-a înfruntat pentru a-și urma pasiunea.
Au fost cinci ediții de Vama sub Lumini de Oscar, cinci ediții în care ceea ce a contat cel mai mult a fost pasiunea. Pasiunea pentru fotografie, pentru imagine, pasiune ca liant atât între organizatori cât și între participanți. Aș vrea să pot da toate numele celor care au participat și tuturor oamenilor pasionați de fotografie cu care am interacționat în aceste cinci ediții dar știu că mi-aș cere un lucru poate bizar prin imposibilitatea de a-l duce la bun sfârșit.
Știu că sunt oameni a căror viață s-a schimbat, care au devenit și mai dependenți de fotografie. Sunt oameni care au început să profeseze, să-și creeze un business din fotografie, fie efectiv prin fotografiere fie prin a face servicii conexe. Există printre participanți o serie de oameni care s-au specializat pe un anume tip de fotografie după ce au văzut ce înseamnă acel gen de fotografie la festival. Există și o categorie de fotografi care erau specializați pe un anumit gen de fotografie, care au venit la VSLO pentru a încerca și altceva și apoi și-au dat seama că dărui mai mult în noul domeniu sau dimpotrivă și-au dat seama că nu sunt compatibili cu un alt gen de fotografie.
Vama sub Lumini de Oscar este scânteia care declanșează ceva în interiorul fiecăruia. Tot ce contează la VSLO este pasiunea pentru fotografie.
În 2010 când l-am cunoscut pe Cătălin Rudolf și mi-a vorbit despre proiect am fost un pic reticent. Nu credeam că o să meargă. Nu credeam într-un festival maraton de cinci zile.  Nu am avut dreptate, iar festivalul a crescut de la an la an.
Deja de trei ediții îl putem denumi internațional (având atât lectori cât și participanți din afara țării).
Dacă în primul an au fost 5-6 workshop-uri pentru foto anul acesta au fost 12, mare parte din ele desfășurându-se în paralel. În ultimii ani au apărut seminariile, despre cum să ții protejezi imaginile, cum să îți organizezi afacerea foto, cum să îți vinzi fotografiile sau serviciile, cum să fii prezent în viața foto, ce înseamnă a fi elegant ca fotograf (și nu numai)…
Anul acesta a fost decernat un trofeu pentru fotografie, unul pentru secțiunea de film și unul pentru întreg conceptul de Vama sub Lumini de Oscar. Marele trofeu a ajuns anul acesta la Delia Herman, pentru evoluția ei, pentru dedicarea pe care o are atunci când vine vorba de fotografie și pentru nenumăratele premii câștigate pe durata festivalului. Cred că trofeul a ajuns la cine trebuia, chiar dacă lupta a fost strânsă între cei câțiva fotografi care se calificau pentru a lua marele premiu.
Trofeul trebuia fotografiat înainte de festival pentru a fi pus în materialele de comunicare. Apoi trofeul a luat calea studiourilor TV unde a stat alături de Cătălin în interviuri.
M-am bucurat enorm atunci când Cătălin a venit cu trofeul și m-a rugat să îi fac o fotografie.
A fost prima dată când nu am privit subiectul ca pe un produs ci ca pe un ceva care trăieste, care inspiră și care are o energie de sine stătătoare.
Nu l-am pus pe masă și nu am început să declanșez. Am tot privit trofeul ținându-l în mână, i-am observat liniile fine (n-am putut să nu observ că reflecta și cel mai mic obiect din încăpere :D), m-am gândit cum să îl redau cât mai fidel, cum să îi dau măreția pe care o vedeam cu ochiul liber.
Mi-am făcut în cap o schiță a rezultatului final. Am poziționat luminile și am declanșat o dată, de probă.
Am observat atunci ceva ce aveam să văd și la unul dintre lectorii de la VSLO de anul acesta. Vorbesc de Angel Penchev, care ne-a arătat una dintre lucrările lui (o monedă care intr-o ipostază apare ca fiind într-un ton deschis și în a doua într-un ton închis, efect datorat luminilor și poziționaării acestora). Primul lucru pe care Angel Penchev ni l-a spus la curs a fost că el nu privește monezile, medaliile și metalurile pe care le fotografiază ca simple obiecte ci încească să le perceapă energia. E drept că am zâmbit când am auzit asta și m-am uitat la trofeul care era așezat pe o masă în sala de curs.
Festivalul a trecut mult prea repede. Au fost 10 zile în care nu am reușit să văd marea dar nici nu pot spune că le-am simțit ca fiind o corvoadă. Participarea la Vama sub Lumini de Oscar îmi dă o stare de bine, de mulțumire sufletească și mă face să îmi dau seama că, de fapt, toată viața mea se învârte în jurul Fotografiei.

Sunt Cătălin și sunt dependent de Vama sub Lumini de Oscar.