Săptămăna trecută trei fotografi români având experiență serioasă au dat semnale de alarmă, lucru care denotă că e ceva putred în piața autohtonă de fotografie.

Titlul articolului publicat de Narcis Virgiliu spune totul: „Photography is dead”. E zguduitor. Reiau câteva idei din textul respectiv (articolul este despre Bruno Sabastia): „Since digital photography has appeared, everyone can call himself a photographer.”

„The problem is that this phenomenon has increased a real self narcism and mediocrity.

„I am amazed with the bad quality and quantity of pictures I see each day everytime I open my Facebook. Desperate to read hypocrital comments on mediocre images with: ‘amazing!!”, ‘pure talent!’, ‘perfection!’, ‘masterpiece!’ ”

Același semnal de alarmă l-a tras și Marian Mocanu 

Vorbim despre forme legale și despre onestitate în meserie, vorbim de talent și de viziune, cu alte cuvinte despre o meserie care este ca oricare alta, adică are un preț.

Aurel Vârlan un alt fotograf român și acesta cu ani de experiență în presă și în fotografia de nuntă, scrie pe blogul său despre situația actuală. Pe Aurel l-am cunoscut la un workshop de fotografie în 2008. Îi știam lucrările din mediul virtual, lucrează așa cum îmi place mie :). Când ne-am întâlnit și am început să vorbim am avut impresia că mă văd cu un vechi prieten. Aurel e un om de o finețe extraordinară, cu o personalitate aparte, cu un sfat și o vorbă bună (și) pentru toti cei la început de drum…

Dacă el a ajuns să spună că anul ăsta nu mai face fotografie de nuntă e chiar dramatic. E trist pentru fotografie și pentru clienți. Din păcate clienții își vor fi dat seama de asta la vreo lună dupa ce au trecut sarmalele, tortul, șampania, muzichia și dănțuiala. Sau poate nici măcar nu conștientizează, ceea ce e mult mai grav…

Într-o societate despre care ne plângem că e superficială, că nu mai are suflet, trăire și moment există oameni care încă nu văd beneficiile unei imagini. Dacă vorbim de oamenii obișnuiți acest lucru este, poate, de înțeles. Percepem o imagine în limita bagajului de cunoștințe pe care îl avem și avem ca sistem de referință un anumit mediu. Dar, atunci când vine vorba de companii este greu de înțeles. În lupta adaptării la o piață anume și a consolidării poziției în rândul publicului țintă, companiile uită de existența celui mai la îndemână canal de comunicare: fotografia.

Mulți se lasă păcăliți de prețuri mici și acceptă ședințe foto cu rezultate  cel mult mediocre, lipsite de un minim din ceea ce englezii numesc common sense, de multe ori nici măcar nu primesc o fotografie bine expusă, clară  și cu un balans de alb corect.

Un fotograf bun este scump. Un fotograf prost e și mai scump. Nu mă refer aici la prețul luat în modul ci la faptul că o imagine prost realizată sau prost compusă poate tăia craca de sub picioarele unei campanii care înseamnă ani de muncă, sute de oameni implicați, resurse de tot felul utilizate în van.

De regulă, un client neavizat nu înțelege că în prețul unei fotografii nu intră doar uzura aparatului, curentul electric consumat și timpul pe care îl petrece fotograful apăsând pe buton. În acel preț ar trebui să existe și costul creației, adică educația vizuală a fotografului, atenția lui la detalii, conexiunile pe care le poate face pentru a mări efectul fotografiei.

Pentru a mă face înțeles apelez la o paralelă. Atunci când mergi la un dentist pentru o plombă nu plătești doar materialul, mănușile de unică folosință și cele 10-15 minute pe care le petrece dentistul cu tine. O parte importantă din prețul pe care tu îl plătești o reprezintă anii de studiu ai dentistului, faptul că el, în loc să meargă cu familia la un grătar în aer liber stă în casă și citește ultmele studii din domeniu. În timp ce auzi freza aceea infernală nu-ți trece nicio secundă prin cap că omul care te chinuie a petrecut vreo 10 ani cu nasul în cărți în timp ce tu băteai mingea pe maidan. Acei 10 ani costă. Iar tu suporți o anume parte.

Am văzut la un moment dat o factură din State pentru o ședință foto de mâncare. ‘Ceation fee’ sau comisionul pentru creație era 80% din prețul plătit de client și asta dintr-o sumă cu cinci cifre. Restul de 20% o reprezentau chiria studioului, uzura echipamentului, costul asistenților, alte consumabile. O lume care pune accent tot pe imagine, un accent ceva mai puternic.

În „creation fee” era cuprins costul cunoștințelor dobândite de fotograf înainte să îi iasă în cale clientul respectiv (da, surpriză, portofoliul nu se face prin lucrări gratis ci îl faci înainte suportând singur costurile! dar asta e altă poveste deja) și da, imaginile rezultate erau jos pălăria! În niciun caz fotografii așa cum sunt sute pe net, dubioase și inadecvate, cu tente de kitsch și care fac mai mult rău imaginii chiar decât o campanie purtată de concurență :D.

M-am lăsat purtat de gânduri. Nu știu în ce direcție ne îndreptăm cu fotografia, cu siguranță nu într-un loc în care ea, fotografia, să primească respectul pe care îl merită.